FESTIVALUL LITERAR MIHAI EMINESCU EDITIA A XVII-A SUCEAVA

Aceasta editie a ''Festivalul Literar ''Mihai Eminescu'' editia a XVII-a a avut ca invitati reprezentati de seama cum ar fi:

Constantin Cublesan
Ion Filipciuc
Emilian Marcu
Alexandru Dobrescu-

Au fost prezenti de asemeni profesori,elevi si alti iubitori de creatia Eminesciana,toti prezenti la comemorarea nasteri celui mai mare poet al Romaniei. Programul a avut ca subiect aducerea de omagii,marelui poet Mihai Eminescu,reprezentandu-l ca axul central al poeziei si literaturii noastre. Tot odata s-a evidentiat si regretul celor care vor sa-l indeparteze pe Eminescu de pe scena creatiei literare ,care il considera un poet al secolului trecut.

MIHAI EMINESCU-data si locul nasteri

Într-un registru al membrilor „Junimii” Eminescu însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuţi unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuşi, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu şi poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoşani; în acest dosar data naşterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeaşi lună. Data naşterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susţine că locul naşterii trebuie considerat satul Ipoteşti.^[1]

CONSTANTIN CUBLESAN

De peste un deceniu, eminentul critic şi istoric literar Constantin Cubleşan, din Cluj-Napoca, şi-a asumat nobila misiune de a comenta, cu atenţie şi deplină competenţă, toate exegezele, studiile şi ediţiile critice consacrate vieţii şi operei lui Mihai Eminescu, apărute în perioada actuală. Comentariile sale analitice şi le-a reunit, succesiv, în volumele Eminescu în conştiinţa critică (1994), Eminescu în perspectivă critică (1997), Eminescu în orizontul criticii (2000), Eminescu în oglinzile criticii (2001), Eminescu în universalitate (2002), Eminescu în reprezentări critice (2003) şi Eminescu în privirile criticii (2005). La acestea trebuie să adăugăm propriile sale cercetări din volumele Luceafărul şi alte comentarii eminesciene (1998) şi Cezara (2002). Concomitent cu aceste remarcabile contribuţii, Constantin Cubleşan a adoptat o altă modalitate de explorare a universului eminescian, intenţionând să ofere o nouă interpretare metodică a liricii marelui nostru poet, prin relevarea fondului ideatic al fiecărei poezii, din perspectivă contemporană şi în conexiune cu evoluţia receptării de-a lungul timpului. În viziunea sa, prezentarea exegetică precede textul propriu-zis al fiecărei poezii, cu care cititorul va lua contact după ce a luat cunoştinţă mai întâi de data când a fost scrisă, în ce context, de cine sau de care motiv a fost inspirată, în ce mod a fost receptată, prin ce se individualizează în raport cu alte opere din literatura română şi universală. Propunându-şi să cerceteze aspectele ciclice ale liricii eminesciene, Constantin Cubleşan se opreşte asupra orizontului de preocupări din primii ani, adolescentini, până la maturitatea poetului, şi anume asupra traducerilor sale, care "sunt întotdeauna prelucrări, variaţiuni pe o temă dată, dezvoltări ideatice, surprinzătoare prin cuantumul de personalitate cu care le încarcă, oferind în cele din urmă, atunci când actul se finalizează, o operă poetică profund originală, în care punctul de pornire se regăseşte abia ca un pretext". Primul său obiectiv îl constituie Ciclul schillerian, din volumul astfel intitulat, apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca. Desigur, despre poeziile lui Eminescu bazate pe motive schilleriene s-au scris comentarii importante, în diverse locuri şi perioade, dar Constantin Cubleşan, printr-o amplă şi temeinică documentare, le reuneşte şi le discută acum într-o excelentă sinteză, cu observaţii judicioase, chiar polemice, formulându-şi cu claritate propria sa concepţie în această direcţie. Ideea esenţială, pe care o demonstrează convingător, este că cele patru poezii ale lui Eminescu, Speranţa, Resignaţiune, Ector şi Andronache şi Mănuşa, nu sunt simple traduceri, ci creaţii profund originale, adoptând şi dezvoltând sursa primară schilleriană într-un univers ideatic propriu. În comparaţie cu poezia lui Hoffnung a lui Schiller, relevă Constantin Cubleşan, Speranţa lui Eminescu este "pătrunsă de un fior liric emoţional şi de un substrat ideatic de natură a trezi în cititorul român din Transilvania (şi nu doar) o puternică mobilizare, o credinţă în împlinirea unui deziderat naţional de secole, animat de suflul speranţei într-un deznodământ fericit: Tristeţe, durere şi lacrimi (...) pier, cum de boare pier norii . E un refren acesta, un lAitmotiv inexistent în opera schilleriană, cu care Eminescu începe şi sfârşeşte poezia sa: Cum mângâie dulce, alină uşor! Speranţa pe toţi muritorii! . Poezia lui Schiller, observa G. Călinescu, "este scurtă şi vagă", iar D. Vatamaniuc atrăgea atenţia asupra faptului că Eminescu a amplificat modelul german, de la 18 la 45 de ver-suri. Comparând poeziile Speranţa şi Hoffmung, Constantin C. Giurescu arăta că "în ce priveşte tratarea, în afară de ideea generală a mângâierii pe care o dă în diferitele împrejurări ale vieţii speranţa, nu constatăm o asemănare, necum o identitate între cele două texte. În timp ce Schiller arată în mod general şi pe scurt cum speranţa însoţeşte întreaga viaţă a omului, de la naştere până la moarte, şi puterea acestei simţiri a sufletului, Eminescu dezvoltă şi ilustrează ideea de mângâiere care e proprie speranţei prin câteva ca-zuri concrete: omul închis în carceră, copilul pe moarte al mamei, marinarul pe timp de furtună, sfârşitul celor virtuoşi". Alte două poezii, Resignaţiune, scrisă în 1868, şi Ector şi Andronache, scrisă în 1867, după Hektors Abschied, au rămas în manuscris şi publicate postum. Cu deplină justeţe, Constantin Cubleşan admite că versiunile româneşti ale lui Eminescu dădeau expresie atitudinii poetului nostru faţă de problematica majoră a epocii sale. De pildă, în Ector şi Andronache, "prioritatea unei îndatoriri obşteşti, înaintea interesului personal, acceptarea fatalităţii unei despărţiri, pentru totdeauna, de fiinţa iubită, sub imperativul sacrificiului pentru cauza generală, e desigur o teză a clasicismului, dar gesticulaţia largă şi patosul cu care eroul se angajează în misiunea sa e, fără îndoială, romantic". Scrisă în 1881, în perioada elaborării celebrelor sale Scrisori, poezia Mănuşa, după Der Handschuh a lui Schiller, "cădea într-un moment cât se poate de potrivit, în consonanţă atât cu preocupările, cât şi cu starea lui generală, căci era, la urma urmelor, o parabolă cu semnificaţii dintre cele mai adânci într-un climat de decadenţă morală".

VEZI SURSA

RECITAL PE VERSURI EMINESCIENE

RECITAL PE VERSURI EMINESCIENE

ION FILIPCIUC

ION FILIPCIUC

Un nepotolit – Ion Filipciuc

Prezent astazi la ''Festivalul Literar Mihai Eminescu'' Ion Filipciuc a tinut inca odata sa precizeze ca Eminescu s-ar fi nascut la 20 decembrie 1849 si nu la 15 ianuarie 1850, aducand si argumente in sprijinul sau,argumente ce vor aparea intr-o'' editie'' viitoare ce se va numi ''Scriitori contemporani din Bucovina''.Blogul va fi raelizat cu sprijinul unor scriitori din Bucovina,punandu-mi la dispozitie materialele necesare realizari acestui blog.

Hotărât lucru: Ion Filipciuc e un împătimit al cercetării arhivelor şi o face de ani buni încoace cu o perseverenţă de invidiat. Unul din rezultate este volumul apărut recent la Editura Timpul din Iaşi, intitulat Simptomuri politice în boala lui Eminescu. Documentele scoase la lumină sunt trecute prin filtrul unei logici riguroase, iar rezultatul se evidenţiază în câteva idei-ancoră. Autorul ia în considerare o însemnare dintr-un manuscris eminescian (2263 44r), unde Poetul scrie „Eu sunt născut în Bucovina. Tatăl meu este bucovinean”, pu-nând în relaţie acest text cu faptul că Eminescu a făcut parte din Societatea „Carpaţii”, ca membru activ, condiţia fiind aceea ca prin naştere să aparţină Transilvaniei, Banatului, Bucovinei, Maramureşului sau Crişanei. E menţionat, în continuare, încă un argument forte, acela că autorul „Luceafărului” nu ştia să spună decât adevărul.

După trecerea în revistă a copiilor lui Gh. Eminovici, cu data naşterii şi nu-mele acestora, se ajunge la concluzia că numele celui de-al şaptelea prunc este Mihail, născut la 20 decembrie 1849 (în-semnare pe Psaltirea familiei), în strân-să legătură cu cele două momente ale fiinţei umane – concepţia şi venirea pe lume – în cazul de faţă Buna Vestire şi Crăciunul, 25 Decembrie însemnând îm-plinirea mesajului divin adus Maicii Domnului de unul din cei doi arhangheli.

Polemist redutabil, cu arma de neînvins a acribiei, Ion Filipciuc urmăreşte, în continuare, drumurile Poetului din august 1871, prilejuite de serbările de la Putna, concluzionând în stilul său inconfundabil: „Oricât ar fi fost de nepereche şi în peregrinările sale, Eminescu nu poate fi înzestrat cu parametri dina-mometrici ai miriapodelor, chiar dacă investigaţiile sunt făcute de către un biolog de seamă!”

Partea cea mai consistentă o reprezintă analiza controversatei perioade din viaţa lui Eminescu, aceea a internării acestuia mai întâi la Bucureşti, apoi la Ober-Dobling, ziaristul de la „Timpul” şi, odată cu el, şi poetul fiind sacrificat pe „altarul” unui tratat secret de alianţă a României cu Austro-Ungaria şi Germania. Ideea nu este nouă (argumente solide a adus şi criticul literar Th. Codreanu, în câteva cărţi, menţionate, de altfel la p. 137), însă demonstraţia se face sistematic şi, în fiecare moment al ei se aduc probe convingătoare. Cititorul află că nebunia lui Eminescu n-a fost decât un pretext şi că transferul său la sanatoriul vienez nu a reprezentat un gest de caritate, „ci o garanţie din partea politicienilor români către curtea imperială austro-ungară”, că intran-sigentul ziarist a fost garat pe o linie moartă şi abandonat, printr-un gest de nefirească umilinţă, sub strictă supraveghere, fapt petrecut la două zile după semnarea respectivului tratat, fără să i se pună un diagnostic şi fără să i se elibereze un document oficial de călătorie. Cel ce avea să strige, la des-cinderea în gara vieneză, „România libe-rată!” îi spunea lui P. Misir, în mai 1884, dându-şi seama de ceea ce se petrece în culisele afacerii, că e „un om sacrificat” şi se pare că avea dreptate, din moment ce exact cu un an în urmă serviciile secrete austro-ungare transmiteau la Viena lista membrilor Societăţii „Carpaţii”, cu o lună înaintea faimoasei depeşe a lui P. P. Carp „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”

Se prea poate ca Poetul să fie unul din cei mai importanţi martiri ai naţiei noas-tre, iar politicianul Maiorescu, şeful care a orchestrat şi a dirijat întreaga acţiune – prima men-ţiune despre „alienaţia mentală” fiind inserată în-ghesuit în jurnal pe data de 30 mai 1883, după ce nimic nu prevesteşte aşa ceva: „Rămas cu toţii (câţiva musafiri, printre care un ministru american şi, bineînţeles, Eminescu) în cea mai plăcută atmosferă până la 11 şi jumătate” – să poarte, peste timp, o grea povară şi o uriaşă culpă.

Se adevereşte, în atari condiţii, că pentru politician, de cele mai multe ori, virtutea înseamnă in-teresul propriu, că hotarele patriei se limitează la te-ritoriul afacerilor personale şi că o asemenea per-soană e gata oricând să calce pe cadavre, călare pe ce-ea ce numeşte el progresul naţiei, vizând de fapt „mărirea şi-a lui bine”.

Cartea semnată de I. Filipciuc, extrem de do-cumentată, e scrisă cu nerv şi nu urmăreşte altceva decât adevărul, care poate produce, ca şi pe vremea lui Eminescu, destulă iritare.

Sursa CRAI NOU 11.03.2006

Două recente „broşurele“ (cum se mărturiseşte, cu excesivă modestie, alcătuitorul lor, nimeni altul decât eastâmpăratul profesor câmpulungean I. Filipciuc) ne provoacă, iarăşi, admiraţia. Şi, consecinţă, ne obligă să le semnalăm – măcar – în acest colţ de pagină, uimindu-încă o dată. Şi regretând, pe de altă parte poetul cu acelaşi nume, parcimonios, şi-a părăsit (oare?) uneltele, slujind cu devoţiune alte (frumoase şi înalte) cauze. Fiindcă Biblioteca Mioriţa, editură la care admirabilul Ion Filipciuc face de toate (îngrijind ediţii şi legând texte, împărţind apoi cu generozitate darurile) ne face bucuria de a trimite publicului cititor, şi el în retragere, copleşit „binefacerile“ tranziţiei, două splendide titluri. E vorba, întâi, de Lăcrimioarele învăţăceilor gimnaziaşti, volumaş apărut – cum prea bine se ştie – la Cernăuţi, în 1866, „cu tipariul lui Rudolf Echardt“, găzduindu-l două producţiuni (zic unii) pe privatistul M. Eminoviciu, alăturându-se junimii întristate moartea lui Arune Pumnul, „prea iubitul profesoriu“. Dl Filipciuc a avut inspiraţia de a repune în circuitul public (presupus restrâns, placheta fiind trasă – bănuim – un tiraj confidenţial) chiar varianta princeps, respectând grafia epocii. Poate că nişte lămuriri, contextualizând importanţa gestului, ar fi fost binevenite. Oricum ne grăbim să-l felicităm pentru iniţiativă. O a doua apariţie ni-l readuce în atenţie pe Vasile Posteucă, un poet (şi prozator) uitat despre care cititorul român obişnuit „nu ştie mai nimic“. Într-o solidă Postfaţă (Pribeag şi teafăr, iconar...), dl Filipciuc aduce informaţiile trebuitoare, sprijinindu-se, îndeosebi, pe materialul documentar pus la dispoziţie de ziaristul Ion Creţu din Cernăuţi. Ediţia de faţă reproduce textul princeps Catapeteasmă bucovineană, cu schiţe semnate de Nicolae Petra (aşa cum apăruse placheta în 1963, în Mexic). Poemul testamentar, întins pe 30 de pagini (vorbesc de prima ediţie, care – să reţinem! – nu menţionează editura sau tirajul) ne îngăduie o apropiere târzie de marele bucovinean, aici inchizitorial şi profetic, convins că „Golgota ta luminează Cuvântul“. Calvarul bucovinean devine, astfel, cântec de izbăvire, cum şi observă, în chip conclusiv, dl Filipciuc. Cum spaţiul nu ne permite să insistăm, trimitem pe cei doritori la consultarea acestei proaspete apariţii: Catapeteasmă bucovineană, un strigăt îndurerat şi, vai, neauzit, aflând despre autor că a debutat în Junimea literară (în 1932) şi a susţinut un doctorat despre opera lui Rilke, trei decenii mai târziu, la Toronto, înhămat la toiagul pribegiei. Şi-a încrustat sufletul, zice frumos Ion Filipciuc, în pagina cărţii, împlinindu-se în exil. Dar o bună ediţie critică, adunând textele risipite de acest cărturar fără noroc, rămâne o datorie a viitorimii. De acord, dar cine să o facă? Poate chiar harnicul profesor câmpulungean. Recitit astăzi, iconarul Vasile Posteucă conjugă, din „depărtări înlăcrimate“, durerea şi speranţa şi ne propune, peste ani, un veritabil manifest politic. Recuperarea lui, făcută cu acribie filologică şi rigoare critică dă seamă despre o voce a exilului care s-a încăpăţânat să rostească tunător adevărul românesc, încrezător că neamul „se va ridica din morţi“. Iar dl Filipciuc, cu strădaniile sale eroice, confirmă un mai vechi diagnostic al lui Radu Mareş: da, harnicul câmpulungean, neobositul animator „trăieşte într-o himeră“. Bine ar fi să ne molipsim şi noi, într-o lume cinic-pragmatică de această dulce povară.

de ADRIAN DINU RACHIERU-publicat accesati aici: