CONSTANTIN CUBLESAN

De peste un deceniu, eminentul critic şi istoric literar Constantin Cubleşan, din Cluj-Napoca, şi-a asumat nobila misiune de a comenta, cu atenţie şi deplină competenţă, toate exegezele, studiile şi ediţiile critice consacrate vieţii şi operei lui Mihai Eminescu, apărute în perioada actuală. Comentariile sale analitice şi le-a reunit, succesiv, în volumele Eminescu în conştiinţa critică (1994), Eminescu în perspectivă critică (1997), Eminescu în orizontul criticii (2000), Eminescu în oglinzile criticii (2001), Eminescu în universalitate (2002), Eminescu în reprezentări critice (2003) şi Eminescu în privirile criticii (2005). La acestea trebuie să adăugăm propriile sale cercetări din volumele Luceafărul şi alte comentarii eminesciene (1998) şi Cezara (2002). Concomitent cu aceste remarcabile contribuţii, Constantin Cubleşan a adoptat o altă modalitate de explorare a universului eminescian, intenţionând să ofere o nouă interpretare metodică a liricii marelui nostru poet, prin relevarea fondului ideatic al fiecărei poezii, din perspectivă contemporană şi în conexiune cu evoluţia receptării de-a lungul timpului. În viziunea sa, prezentarea exegetică precede textul propriu-zis al fiecărei poezii, cu care cititorul va lua contact după ce a luat cunoştinţă mai întâi de data când a fost scrisă, în ce context, de cine sau de care motiv a fost inspirată, în ce mod a fost receptată, prin ce se individualizează în raport cu alte opere din literatura română şi universală. Propunându-şi să cerceteze aspectele ciclice ale liricii eminesciene, Constantin Cubleşan se opreşte asupra orizontului de preocupări din primii ani, adolescentini, până la maturitatea poetului, şi anume asupra traducerilor sale, care "sunt întotdeauna prelucrări, variaţiuni pe o temă dată, dezvoltări ideatice, surprinzătoare prin cuantumul de personalitate cu care le încarcă, oferind în cele din urmă, atunci când actul se finalizează, o operă poetică profund originală, în care punctul de pornire se regăseşte abia ca un pretext". Primul său obiectiv îl constituie Ciclul schillerian, din volumul astfel intitulat, apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca. Desigur, despre poeziile lui Eminescu bazate pe motive schilleriene s-au scris comentarii importante, în diverse locuri şi perioade, dar Constantin Cubleşan, printr-o amplă şi temeinică documentare, le reuneşte şi le discută acum într-o excelentă sinteză, cu observaţii judicioase, chiar polemice, formulându-şi cu claritate propria sa concepţie în această direcţie. Ideea esenţială, pe care o demonstrează convingător, este că cele patru poezii ale lui Eminescu, Speranţa, Resignaţiune, Ector şi Andronache şi Mănuşa, nu sunt simple traduceri, ci creaţii profund originale, adoptând şi dezvoltând sursa primară schilleriană într-un univers ideatic propriu. În comparaţie cu poezia lui Hoffnung a lui Schiller, relevă Constantin Cubleşan, Speranţa lui Eminescu este "pătrunsă de un fior liric emoţional şi de un substrat ideatic de natură a trezi în cititorul român din Transilvania (şi nu doar) o puternică mobilizare, o credinţă în împlinirea unui deziderat naţional de secole, animat de suflul speranţei într-un deznodământ fericit: Tristeţe, durere şi lacrimi (...) pier, cum de boare pier norii . E un refren acesta, un lAitmotiv inexistent în opera schilleriană, cu care Eminescu începe şi sfârşeşte poezia sa: Cum mângâie dulce, alină uşor! Speranţa pe toţi muritorii! . Poezia lui Schiller, observa G. Călinescu, "este scurtă şi vagă", iar D. Vatamaniuc atrăgea atenţia asupra faptului că Eminescu a amplificat modelul german, de la 18 la 45 de ver-suri. Comparând poeziile Speranţa şi Hoffmung, Constantin C. Giurescu arăta că "în ce priveşte tratarea, în afară de ideea generală a mângâierii pe care o dă în diferitele împrejurări ale vieţii speranţa, nu constatăm o asemănare, necum o identitate între cele două texte. În timp ce Schiller arată în mod general şi pe scurt cum speranţa însoţeşte întreaga viaţă a omului, de la naştere până la moarte, şi puterea acestei simţiri a sufletului, Eminescu dezvoltă şi ilustrează ideea de mângâiere care e proprie speranţei prin câteva ca-zuri concrete: omul închis în carceră, copilul pe moarte al mamei, marinarul pe timp de furtună, sfârşitul celor virtuoşi". Alte două poezii, Resignaţiune, scrisă în 1868, şi Ector şi Andronache, scrisă în 1867, după Hektors Abschied, au rămas în manuscris şi publicate postum. Cu deplină justeţe, Constantin Cubleşan admite că versiunile româneşti ale lui Eminescu dădeau expresie atitudinii poetului nostru faţă de problematica majoră a epocii sale. De pildă, în Ector şi Andronache, "prioritatea unei îndatoriri obşteşti, înaintea interesului personal, acceptarea fatalităţii unei despărţiri, pentru totdeauna, de fiinţa iubită, sub imperativul sacrificiului pentru cauza generală, e desigur o teză a clasicismului, dar gesticulaţia largă şi patosul cu care eroul se angajează în misiunea sa e, fără îndoială, romantic". Scrisă în 1881, în perioada elaborării celebrelor sale Scrisori, poezia Mănuşa, după Der Handschuh a lui Schiller, "cădea într-un moment cât se poate de potrivit, în consonanţă atât cu preocupările, cât şi cu starea lui generală, căci era, la urma urmelor, o parabolă cu semnificaţii dintre cele mai adânci într-un climat de decadenţă morală".

VEZI SURSA