ION FILIPCIUC

Un nepotolit – Ion Filipciuc

Prezent astazi la ''Festivalul Literar Mihai Eminescu'' Ion Filipciuc a tinut inca odata sa precizeze ca Eminescu s-ar fi nascut la 20 decembrie 1849 si nu la 15 ianuarie 1850, aducand si argumente in sprijinul sau,argumente ce vor aparea intr-o'' editie'' viitoare ce se va numi ''Scriitori contemporani din Bucovina''.Blogul va fi raelizat cu sprijinul unor scriitori din Bucovina,punandu-mi la dispozitie materialele necesare realizari acestui blog.

Hotărât lucru: Ion Filipciuc e un împătimit al cercetării arhivelor şi o face de ani buni încoace cu o perseverenţă de invidiat. Unul din rezultate este volumul apărut recent la Editura Timpul din Iaşi, intitulat Simptomuri politice în boala lui Eminescu. Documentele scoase la lumină sunt trecute prin filtrul unei logici riguroase, iar rezultatul se evidenţiază în câteva idei-ancoră. Autorul ia în considerare o însemnare dintr-un manuscris eminescian (2263 44r), unde Poetul scrie „Eu sunt născut în Bucovina. Tatăl meu este bucovinean”, pu-nând în relaţie acest text cu faptul că Eminescu a făcut parte din Societatea „Carpaţii”, ca membru activ, condiţia fiind aceea ca prin naştere să aparţină Transilvaniei, Banatului, Bucovinei, Maramureşului sau Crişanei. E menţionat, în continuare, încă un argument forte, acela că autorul „Luceafărului” nu ştia să spună decât adevărul.

După trecerea în revistă a copiilor lui Gh. Eminovici, cu data naşterii şi nu-mele acestora, se ajunge la concluzia că numele celui de-al şaptelea prunc este Mihail, născut la 20 decembrie 1849 (în-semnare pe Psaltirea familiei), în strân-să legătură cu cele două momente ale fiinţei umane – concepţia şi venirea pe lume – în cazul de faţă Buna Vestire şi Crăciunul, 25 Decembrie însemnând îm-plinirea mesajului divin adus Maicii Domnului de unul din cei doi arhangheli.

Polemist redutabil, cu arma de neînvins a acribiei, Ion Filipciuc urmăreşte, în continuare, drumurile Poetului din august 1871, prilejuite de serbările de la Putna, concluzionând în stilul său inconfundabil: „Oricât ar fi fost de nepereche şi în peregrinările sale, Eminescu nu poate fi înzestrat cu parametri dina-mometrici ai miriapodelor, chiar dacă investigaţiile sunt făcute de către un biolog de seamă!”

Partea cea mai consistentă o reprezintă analiza controversatei perioade din viaţa lui Eminescu, aceea a internării acestuia mai întâi la Bucureşti, apoi la Ober-Dobling, ziaristul de la „Timpul” şi, odată cu el, şi poetul fiind sacrificat pe „altarul” unui tratat secret de alianţă a României cu Austro-Ungaria şi Germania. Ideea nu este nouă (argumente solide a adus şi criticul literar Th. Codreanu, în câteva cărţi, menţionate, de altfel la p. 137), însă demonstraţia se face sistematic şi, în fiecare moment al ei se aduc probe convingătoare. Cititorul află că nebunia lui Eminescu n-a fost decât un pretext şi că transferul său la sanatoriul vienez nu a reprezentat un gest de caritate, „ci o garanţie din partea politicienilor români către curtea imperială austro-ungară”, că intran-sigentul ziarist a fost garat pe o linie moartă şi abandonat, printr-un gest de nefirească umilinţă, sub strictă supraveghere, fapt petrecut la două zile după semnarea respectivului tratat, fără să i se pună un diagnostic şi fără să i se elibereze un document oficial de călătorie. Cel ce avea să strige, la des-cinderea în gara vieneză, „România libe-rată!” îi spunea lui P. Misir, în mai 1884, dându-şi seama de ceea ce se petrece în culisele afacerii, că e „un om sacrificat” şi se pare că avea dreptate, din moment ce exact cu un an în urmă serviciile secrete austro-ungare transmiteau la Viena lista membrilor Societăţii „Carpaţii”, cu o lună înaintea faimoasei depeşe a lui P. P. Carp „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”

Se prea poate ca Poetul să fie unul din cei mai importanţi martiri ai naţiei noas-tre, iar politicianul Maiorescu, şeful care a orchestrat şi a dirijat întreaga acţiune – prima men-ţiune despre „alienaţia mentală” fiind inserată în-ghesuit în jurnal pe data de 30 mai 1883, după ce nimic nu prevesteşte aşa ceva: „Rămas cu toţii (câţiva musafiri, printre care un ministru american şi, bineînţeles, Eminescu) în cea mai plăcută atmosferă până la 11 şi jumătate” – să poarte, peste timp, o grea povară şi o uriaşă culpă.

Se adevereşte, în atari condiţii, că pentru politician, de cele mai multe ori, virtutea înseamnă in-teresul propriu, că hotarele patriei se limitează la te-ritoriul afacerilor personale şi că o asemenea per-soană e gata oricând să calce pe cadavre, călare pe ce-ea ce numeşte el progresul naţiei, vizând de fapt „mărirea şi-a lui bine”.

Cartea semnată de I. Filipciuc, extrem de do-cumentată, e scrisă cu nerv şi nu urmăreşte altceva decât adevărul, care poate produce, ca şi pe vremea lui Eminescu, destulă iritare.

Sursa CRAI NOU 11.03.2006

Două recente „broşurele“ (cum se mărturiseşte, cu excesivă modestie, alcătuitorul lor, nimeni altul decât eastâmpăratul profesor câmpulungean I. Filipciuc) ne provoacă, iarăşi, admiraţia. Şi, consecinţă, ne obligă să le semnalăm – măcar – în acest colţ de pagină, uimindu-încă o dată. Şi regretând, pe de altă parte poetul cu acelaşi nume, parcimonios, şi-a părăsit (oare?) uneltele, slujind cu devoţiune alte (frumoase şi înalte) cauze. Fiindcă Biblioteca Mioriţa, editură la care admirabilul Ion Filipciuc face de toate (îngrijind ediţii şi legând texte, împărţind apoi cu generozitate darurile) ne face bucuria de a trimite publicului cititor, şi el în retragere, copleşit „binefacerile“ tranziţiei, două splendide titluri. E vorba, întâi, de Lăcrimioarele învăţăceilor gimnaziaşti, volumaş apărut – cum prea bine se ştie – la Cernăuţi, în 1866, „cu tipariul lui Rudolf Echardt“, găzduindu-l două producţiuni (zic unii) pe privatistul M. Eminoviciu, alăturându-se junimii întristate moartea lui Arune Pumnul, „prea iubitul profesoriu“. Dl Filipciuc a avut inspiraţia de a repune în circuitul public (presupus restrâns, placheta fiind trasă – bănuim – un tiraj confidenţial) chiar varianta princeps, respectând grafia epocii. Poate că nişte lămuriri, contextualizând importanţa gestului, ar fi fost binevenite. Oricum ne grăbim să-l felicităm pentru iniţiativă. O a doua apariţie ni-l readuce în atenţie pe Vasile Posteucă, un poet (şi prozator) uitat despre care cititorul român obişnuit „nu ştie mai nimic“. Într-o solidă Postfaţă (Pribeag şi teafăr, iconar...), dl Filipciuc aduce informaţiile trebuitoare, sprijinindu-se, îndeosebi, pe materialul documentar pus la dispoziţie de ziaristul Ion Creţu din Cernăuţi. Ediţia de faţă reproduce textul princeps Catapeteasmă bucovineană, cu schiţe semnate de Nicolae Petra (aşa cum apăruse placheta în 1963, în Mexic). Poemul testamentar, întins pe 30 de pagini (vorbesc de prima ediţie, care – să reţinem! – nu menţionează editura sau tirajul) ne îngăduie o apropiere târzie de marele bucovinean, aici inchizitorial şi profetic, convins că „Golgota ta luminează Cuvântul“. Calvarul bucovinean devine, astfel, cântec de izbăvire, cum şi observă, în chip conclusiv, dl Filipciuc. Cum spaţiul nu ne permite să insistăm, trimitem pe cei doritori la consultarea acestei proaspete apariţii: Catapeteasmă bucovineană, un strigăt îndurerat şi, vai, neauzit, aflând despre autor că a debutat în Junimea literară (în 1932) şi a susţinut un doctorat despre opera lui Rilke, trei decenii mai târziu, la Toronto, înhămat la toiagul pribegiei. Şi-a încrustat sufletul, zice frumos Ion Filipciuc, în pagina cărţii, împlinindu-se în exil. Dar o bună ediţie critică, adunând textele risipite de acest cărturar fără noroc, rămâne o datorie a viitorimii. De acord, dar cine să o facă? Poate chiar harnicul profesor câmpulungean. Recitit astăzi, iconarul Vasile Posteucă conjugă, din „depărtări înlăcrimate“, durerea şi speranţa şi ne propune, peste ani, un veritabil manifest politic. Recuperarea lui, făcută cu acribie filologică şi rigoare critică dă seamă despre o voce a exilului care s-a încăpăţânat să rostească tunător adevărul românesc, încrezător că neamul „se va ridica din morţi“. Iar dl Filipciuc, cu strădaniile sale eroice, confirmă un mai vechi diagnostic al lui Radu Mareş: da, harnicul câmpulungean, neobositul animator „trăieşte într-o himeră“. Bine ar fi să ne molipsim şi noi, într-o lume cinic-pragmatică de această dulce povară.

de ADRIAN DINU RACHIERU-publicat accesati aici: